Marea Neagră este o mare aproape închisă, cu o singură ieșire

Privită pe hartă, Marea Neagră pare un lac uriaș prins între Europa și Asia. Are aproximativ 436.000 de kilometri pătrați, cam de 2 ori suprafața României, și o adâncime maximă de 2.212 metri. La țărmurile ei ies 6 state: România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia și Ucraina. Litoralul românesc măsoară în jur de 245 de kilometri.

Singura legătură cu restul apelor lumii e strâmtoarea Bosfor, lungă de 31 de kilometri și lată, în punctul cel mai îngust, de numai 700 de metri. Prin ea, apa trece în Marea Marmara, apoi, prin Dardanele, în Mediterana.

O apă de două ori mai puțin sărată decât oceanul

Cine a înotat și în Mediterana simte imediat diferența: aici, apa ține mai puțin la suprafață și ustură mai puțin ochii. Salinitatea de la suprafață e de 17-18 grame de sare la litru, față de 35 în ocean.

Explicația stă în fluvii. Dunărea singură aduce în jur de 200 de kilometri cubi de apă dulce pe an, la care se adaugă Niprul, Nistrul și, prin Marea Azov, Donul. Marea primește mai multă apă dulce decât pierde prin evaporare, iar surplusul iese prin Bosfor, la suprafață. Pe dedesubt, în sens invers, intră un curent de apă sărată și grea din Mediterana.

Adâncurile fără viață

Cele 2 ape nu se amestecă. Deasupra plutește stratul îndulcit și oxigenat, gros de 150-200 de metri. Dedesubt stă apa sărată, densă, care nu mai ajunge niciodată la suprafață. Fără contact cu aerul, oxigenul din ea s-a terminat de mii de ani, iar bacteriile care descompun materia organică produc hidrogen sulfurat, gazul cu miros de ouă stricate. Aproximativ 90% din volumul Mării Negre nu conține oxigen, ceea ce o face cel mai mare bazin de acest fel de pe planetă. Peștii, delfinii, scoicile și algele trăiesc numai în pătura subțire de sus. Mai jos nu există decât bacterii.

Epavele pe care timpul nu le-a atins

Lipsa oxigenului are o urmare neașteptată. Viermii și bacteriile care mănâncă, în alte mări, lemnul navelor scufundate nu pot trăi aici. Epavele ajunse la mare adâncime se păstrează aproape intacte, cu catarge, vâsle și chiar frânghii.

Între 2015 și 2018, o expediție internațională care a cercetat fundul mării din largul Bulgariei a găsit peste 60 de nave, din epoca greacă până în cea otomană. Printre ele, un vas comercial grecesc vechi de aproximativ 2.400 de ani, aflat la 2 kilometri adâncime, cu catargul încă în picioare. E considerat cea mai veche epavă intactă cunoscută.

De ce i se spune „Neagră” și ipoteza potopului

Primii navigatori greci au numit-o „Pontos Axeinos”, marea neprimitoare, din pricina furtunilor și a triburilor de pe țărm. După ce și-au întemeiat colonii aici, printre care Histria, Tomis și Callatis, pe litoralul de azi al României, i-au schimbat numele în „Pontos Euxeinos”, marea ospitalieră.

Numele actual a apărut în Evul Mediu. O explicație trimite la culoarea închisă a apei pe furtună. Alta, la un vechi obicei al popoarelor de stepă, preluat de turci, de a numi punctele cardinale prin culori: negrul însemna nordul, iar pentru cei din Anatolia aceasta era marea de la nord. Mediterana, aflată la sud, se numește și azi în turcă „Marea Albă”.

În 1997, 2 geologi americani au propus o idee care a făcut vâlvă. La sfârșitul ultimei glaciațiuni, Marea Neagră ar fi fost un lac de apă dulce, cu nivelul mult sub cel de astăzi. În urmă cu aproximativ 7.600 de ani, Mediterana, crescută prin topirea ghețarilor, ar fi rupt pragul Bosforului și s-ar fi revărsat cu o forță uriașă, înecând în câteva luni câmpiile locuite de pe margini. Autorii au legat evenimentul de legendele potopului.

Cercetările ulterioare au nuanțat mult povestea. Că apa sărată a pătruns în vechiul lac e sigur. Cei mai mulți specialiști cred însă astăzi că umplerea a fost lentă, întinsă pe secole.

Delfinii, meduzele și un oaspete nepoftit

În Marea Neagră trăiesc 3 specii de delfini: afalinul, cel mare, din delfinarii, delfinul comun și marsuinul, mic și cu botul rotunjit. Se văd adesea de pe plajă, dimineața, urmărind bancurile de pești. Rechinul de aici, numit câine-de-mare, are cel mult un metru și jumătate și nu atacă omul.

Meduzele cele mai frecvente sunt cea transparentă, în formă de farfurie, inofensivă, și cea mare, albăstruie, cu tentacule groase, care urzică ușor. În anii 1980, o mică vietate gelatinoasă adusă din Atlantic, în apa de balast a navelor, s-a înmulțit exploziv și a mâncat icrele și larvele peștilor, ducând pescuitul aproape de colaps. Echilibrul s-a refăcut parțial abia când a sosit, pe aceeași cale, dușmanul ei natural.

Valurile, curenții și înotul în siguranță

Mareele sunt aici de numai câțiva centimetri și trec neobservate. Pericolul real pentru turiști îl reprezintă curenții de rupere, șuvoaie înguste care pornesc de la mal spre larg, printre bancurile de nisip, mai ales în zilele cu valuri și lângă diguri. Un înotător prins într-un astfel de curent nu trebuie să lupte împotriva lui, spre plajă, fiindcă obosește în câteva minute. Înoată paralel cu țărmul, 20-30 de metri, până iese din șuvoi, și abia apoi se întoarce.

Vara, apa ajunge la 24-26 de grade. După câteva zile de vânt dinspre uscat, poate scădea brusc la 14-15, pentru că apa caldă de la suprafață e împinsă în larg, iar în locul ei urcă cea rece, de dedesubt. Steagul roșu de pe plajă înseamnă interdicție, nu sfat, iar marea liniștită de lângă un dig e, de multe ori, tocmai locul în care curentul trage cel mai tare.